Sociologie - sensuri si Paradigme

"Termenul de „paradigmă” are sensuri multiple. În lucrarea Structura revoluţiilor ştiinţifice (1962/1976), Thomas S. Kuhn, creatorul termenului, l-a utilizat în nu mai puţin de douăzeci şi trei de sensuri, de la „o realizare ştiinţifică concretă” până la „un set caracteristic de convingeri şi preconcepţii”.

Totuşi, cel mai frecvent termenul de „paradigmă” este utilizat cu sensul de model, exemplu sau pattern. Paradigmele reprezintă „realizările ştiinţifice exemplare”, „exemplele standard” sau „exemplele comune” împărtăşite de o comunitate ştiinţifică pentru formularea şi rezolvarea problemelor de cercetare. “Aceste exemple împărtăşite în comun pot îndeplini funcţii de cunoaştere atribuite în mod obişnuit regulilor împărtăşite în comun” (Kuhn, 1877/1982). Cunoaşterea cu ajutorul paradigmelor este o „cunoaştere tacită”, nu e cuprinsă în reguli, ci asemănătoare „învăţării observaţionale”, „precum ucenicul fură cunoştinţele de la meşter” – ca să folosim comparaţia utilizată de Mircea Flonta (1982) în studiul introductiv la lucrarea Tensiunea esenţială a lui Thomas S. Kuhn.

*****

Desfăşurarea cercetărilor ştiinţifice în baza unei paradigme este considerată cercetare normală, ea contribuind la rezolvarea problemelor puzzle (joc de asamblare). Dacă într-o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată nu se acumulează progrese în rezolvarea problemelor puzzle importante, survine o situaţie de criză a cunoaşterii din respectivul domeniu. Oamenii de ştiinţă care s-au condus după acea paradigmă îşi pierd încrederea în ea şi caută paradigme noi. Este ceea ce Thomas S. Kuhn numea cercetarea extraordinară. Astfel începe o revoluţie ştiinţifică, ce inaugurează o nouă tradiţie de cercetare.

Între paradigmele vechi şi cele noi se desfăşoară o adevărată competiţie: poate învinge tendinţa conservatoare sau, dimpotrivă, orientarea revoluţionară. Această competiţie stimulează fără îndoială imaginaţia sociologică. Problema este de a înţelege că fiecare paradigmă a contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică la dezvoltarea ştiinţei.

*****

De reţinut este faptul că “situaţia normală a sociologiei nu este cea în care predomină cu autoritate o paradigmă unică, ci mai degrabă cea în care coexistă tot timpul, dacă nu cumva se confruntă, abordări ale socialului de facturi teoretice sensibil diferite unele de altele” (Lallement, 1994/1998, 9). Cătălin Zamfir (1999, 9) aprecia că “sociologia, la nivelul ei teoretic şi metodologic cel mai abstract, reprezintă nu o paradigmă comună de gândire, ci o colecţie de clasici care propun proiecte de construcţie a sociologiei mai degrabă divergente”.

Dacă lucrurile stau aşa, atunci avem temei să considerăm că istoria sociologiei nu este altceva decât un cimitir de paradigme."

(Septimiu Chelcea -- Tehnici de cercetare sociologica)