antropologie culturala

Incepe cu o cusca in care se afla cinci maimute. In interior, agata o banana de tavan si aseaza o scara sub ea. Fara sa treaca mult timp, una dintre maimute va urca cu intentia de a lua banana.
In momentul in care atinge scara, arunca din belsug pe celelalte maimute cu apa rece. Dupa un timp, alta maimuta va face o noua incercare cu acelasi rezultat - toate celelalte maimute sunt udate cu apa rece. Peste putin timp, cand o alta maimuta va incerca sa urce scara, celelalte maimute o vor impiedica.

Acum lasa deoparte apa rece. Scoate una dintre maimute si inlocuieste-o cu una noua. Aceasta vede banana si incerca sa urce scara. Surprinsa si ingrozita, observa cum celelalte maimute o ataca. Dupa o noua incercare si un nou atac, ea va sti ca daca incerca sa urce pe scara va fi asaltata.

Acum, scoate alta maimuta din cele cinci initiale si inlocuieste-o cu una noua. Aceasta, porneste catre scara si va fi atacata. Maimuta care a fost inlocuita prima data, ia parte la atac cu entuziasm!

In acelasi mod, inlocuieste o a treia maimuta din grupul celor cinci cu una noua, apoi a patra si a cincea. De fiecare data, maimuta noua se indreapta spre scari si este atacata.

Majoritatea maimutelor care participa, habar n-au de ce este interzis urcatul pe scara sau de ce o astfel de fapta trebuie pedepsita. Dupa inlocuirea tuturor maimutelor din grupul initial, nici una dintre ele nu a fost stropita vreodata cu apa rece. Cu toate acestea nici o maimuta nu se apropie de scara. De ce? Pentru ca, din cate stiu ele, asa a fost obiceiul mereu pe acolo.
Iar asta, prieteni, este inceputul a ceea ce se cheama "politica companiei".

Istoria psihologiei - Conotatiile psihologice ale operei lui Hipocrate.

Notiunea de mediu: anotimpurile, temperatura, apele si dispunerea localitătilor sunt cause ale maladiilor. Hipocrate are o lucrare specială pe această temă: “Despre aer, ape si locuri”. Pozitia geografică predispune la maladii specifice; de exemplu, localitătile expuse spre Nord, cu aer uscat si rece, favorizează o viată lungă, apetituri dezvoltate, pubertate târzie, rezistentă la boli, vigurozitate, dar predispun la pneumonii. Climatul si solul conditionează temperamentele si caracterele oamenilor. Tările muntoase, cu păduri si umiditate, determină un temperament diferit de cel al tinuturilor uscate si usoare. Climatul uniform generează indolenta.

- Umorismul – cauză a comportamentului. Erau cunoscute patru umori: sângele, limfa, bila galbena si bila neagră. Ele pot fi în echilibru (proportional), ceea ce corespunde stării de sănătate, sau în dezechilibru, ceea ce înseamnă boală, îndepărtare de la legile naturale. De exemplu, amestecul sângelui cu limfa produce frigurile, excesul de bilă este cauza febrei. La rândul lor, dezechilibrele sunt produse si restabilite de natură, fie ea internă, proprie organismului, fie externă. Nu există boli divine, sau cauzate de zei. Simptomatologia clinică a devenit o stiintă si Hipocrat i-a dedicat un tratat, în care promovează cunoscutul principiu “nu există boli, ci bolnavi”. Această formulă a avut o mai mare rezonantă prin trimitere la temperamente care, în mod natural, sunt expresia comportamentală a predominării uneia dintre cele patru umori: o anumită medicamentatie poate fi eficientă pentru un temperament si nu pentru altul. Conceptia temperamentelor cu bază umorală a fost preluată de continuatorii lui Hipocrate, chiar când centre ale stiintei si practicii medicale au devenit Alexandria si Roma.

Preluând de la Aristotel distinctia suflet – spirit, precum si cele trei facultăti ale vietii sufletesti, cu experienta sa de chirurg si farmacist, Galen abandonează cordiocentrismul, argumentând că senzatiile, limbajul si comanda volitivă îsi au sediul în creier. Întrucât admitea totusi că inima este sediul pasiunilor si al miscărilor involuntare, a definit un nivel inferior al sufletului, legat de viscere, de aceeasi natură la om si animale. Ca gânditor al cauzalitătii, dar si logician si filosof, Galen îsi pune probleme asupra fiziologiei vârstelor si a mecanismului prin care, în timpul somnului, atât sensibilitatea cât si constiinta dispar.

(Istoria psihologiei – Grigore Nicola)

Istoria psihologiei - Terminologie

Istoricii au căutat să definească data si autorul care a folosit prima dată termenul psihologie: unii cred că prioritatea o are Marco Marulik, umanist croat, care l-a folosit în 1506; în 1524, tot el a publicat o carte (primul volum) - “Psihologia gândirii umane”; altii o recunosc la Christian von Wolff, care în 1732 a publicat un tratat de psihologie empirică si, în 1734, un altul de psihologie ratională.

Terminologia psihologică a cunoscut schimbări în planurile lexical si semantic, atât sub efectul metodologiei experimentale si a tehnicilor de prelucrare statistică a datelor, cât si prin extinderea câmpurilor de aplicatie a cunostintelor de psihologie în industrie, medicină, transporturi, învătământ, artă, comert, politică etc. În ultima jumătate de veac psihologii s-au familiarizat cu termeni ca set, învătare latentă, insight, gândire divergentă, model cognitiv, creatologie, reluctantă, disonantă cognitivă, construct, actualizare etc.

(Istoria psihologiei – Grigore Nicola)

Metodologia cercetarii psihologice - obiectul psihologiei

O altă perspectivă privitoare la obiectul psihologiei a fost reprezentată de asa numita psihologie a conduitei. Initiată si dezvoltată de Pierre Janet, această orientare a încercat să îmbine cele două perspective anteiroare absolutizatoare, prin valorizarea ambelor tipuri de realităti psihice – interne si externe. Studiind unele tulburări psihice, Janet a ajuns la două aspecte pe care si-a bazat teoria:
1) studiul bolilor minttale ar putea constitui o cale de acces la cunoasterea intelegerea vietii mintale normale, si
2) studiul bolilor mintale nu se poate face doar pe baza introspectiei.

Plecând de la aceste aspecte, Janet a considerat că: „Psihologia nu este altceva decât stiinta actiunii umane" adică stiinta conduitei sau, si mai exact, „studiul omului in raport cu universul si mai ales in raporturile sale cu ceilalti oameni". Janet introduce, asadar, în psihologie conceptul de conduită, intelegand prin aceasta din urmă atat totalitatea manifestărilor vizibile, orientate către „afară", cat si totalitatea proceselor invizibile de organizare si reglare a ei. Mai exact, conduita este ansamblul actelor unui individ, de la cele mai simple (miscări) la cele mai complexe (rationament), orientate spre un scop si incărcate de sens. In conceptia lui Janet conduita unifică si sincronizează intr-un tot unitar comportamentul si viata interioară subiectivă.

(Metodologia cercetarii psihologice - suport curs - Lucian Trasa)

Metodologia cercetarii psihologice - despre adevar

* Adevar sau adevarata este acea propozitie sau inlantuire de propozitii al carui sau al caror continut poate fi verificat si confirmat prin observatie, prin experienta, sau prin demonstratie logica, matematica sau numai discursiv argumentanta.

* Adevărul metafizic -- se bazează în conditiile sale pe ipoteza existentei unui sistem de referintă ontologic în fiinta oricărei persoane. În acest caz, distingem adevărul absolut si adevărul relativ.

(Metodologia cercetarii psihologice - suport curs - Lucian Trasa)

Metodologia cercetarii psihologice - despre Epistemologie

Epistemologia - teoria cunoasterii - reprezintă o ramură a filozofiei care se ocupă cu originile, natura si scopurile cunoasterii. Epistemologia trebuie sa răspundă la două întrebări: Ce este cunoasterea ? si Cum este posibilă cunoasterea ?

Cuvântul epistemologie derivă din două cuvinte grecesti: epistēme, care înseamnă „cunoastere” si logos care înseamnă „studiu al” sau „teorie a”. In antichitate epistēme semnifica cunoastere, stiintă si era contrariul cuvântului doxa care însemna părere, opinie deci o cunostintă nesigură. Termenul de epistemologie este de dată recentă, creatorul său considerându-se a fi Huxley.

Epistemologia cerceteaza originea, structura, metodele si validitatea cunoasterii stiintifice. Sarcina epistemologiei este sa stabileasca conditiile, valorile si limitele cunoasterii stiintifice, sa precizeze gradul de indoiala si de certitudine pe care il comporta stiinta dobandita precum si metodele prin care se poate atenua indoiala si spori certitudinea.

Epistemologia poate fi privită si în raporturile sale cu celelalte ramuri ale filosofiei sau cu alte stiinte. Astfel, se consideră că gnoseologia - teoria generala a cunoasterii - este acel domeniu al filosofiei care studiaza natura si intinderea cunoasterii, presupozitiile si fundamentele acesteia. Deci, are in vedere orice tip de raport reflexiv intre subiect si obiect, in timp ce epistemologia este teoria filosofica a cunoasterii stiintifice.

Obiectul epistemologiei este adevărul, astfel încât ea cercetează valoarea de adevăr a cunoasterii stiinŃifice care nu este unica însusire dar este cea mai importantă, întrucât subsumează alte însusiri ale cunoasterii cum sunt simplitatea, coerenta, eficacitatea. De asemenea, epistemologia releva certitudinea, cunoasterea faptului de a contine adevărul. Din unghiul din care priveste cunoasterea, logica stabileste validitatea sub aspectul corectitudinii - are ca obiect rationamentul - pentru că gândirea este obligata sa treacă de la un continut la altul într-o anumită ordine.

Obiectul epistemologiei este judecata pentru că, în primul rând, ea este o operatie esentială a gândirii si pentru că în legatură cu judecata ea pune în primul rând problema adevărului.

(Metodologia cercetarii psihologice - suport curs - Lucian Trasa)

Sociologie -- geneza si dezvoltarea sociologiei romanesti

Se poate spune că, încă în stadiul protosociologic, se pot distinge, în România, cele două orientări sociologice de bază, identificate mai înainte pentru analiza sociologică europeană: o sociologie a ordinii (a echilibrului între antiteze la I.H. Rădulescu); o sociologie a schimbării revoluţionare (a clasei ţărăneşti, la N. Bălcescu).
[...]

Spiru Haret (1851-1912)
-- vedea în învăţământ fundamentul dezvoltării socioculturale şi economice a ţării, dar s-a preocupat şi de analiza chestiei ţărăneşti, a crizei bisericeşti etc.
-- a scris Mecanica socială (apărută la Paris, în anul 1910), în care societatea este înfăţişată ca o reuniune de indivizi în interacţiune şi constrânşi din exterior; omul, principalul element constitutiv al societăţii, ar trebui să aibă ca scop fundamental realizarea civilizaţiei lui interioare; în societate există oameni cu inteligenţă medie şi oameni cu inteligenţă maximală; creşterea geometrică a inteligenţei mijlocii a societăţii este o lege.

(Carmen Furtuna -- Sociologie generala)